blog

Rezistența, totuși, a venit de unde te-ai putea aștepta mai puțin

wordcamp 20 julio, 2020

2 13 minutos de lectura

Rezistența, totuși, a venit de unde te-ai putea aștepta mai puțin

În primele zile, Nataliei îi era greu să se prindă, așa că Maria a stat ore întregi, zi și noapte, hrănindu-și laptele matern dintr-o ceașcă minusculă. „În fiecare zi, copilul meu se schimbă și acum face progrese bune”, spune Maria. „Și în fiecare zi când vin aici ei spun lucruri bune despre ea. Îmi dă încredere.”

* * *

Una dintre primele țări care a investigat ce se întâmpla în Bogotá a fost Venezuela. În 1994, o echipă mică, dintr-un spital la fel ca Instituto Materno Infantil, a venit să fie martor la KMC. Au venit și alții, în principal din țări cu venituri mici. Brazilia în 1995, Etiopia în 1996, urmată la scurt timp de Madagascar, India, Camerun și multe altele. Charpak obișnuia să le adăpostească în propria ei casă și să le ofere 15 zile de antrenament intensiv. În prezent, ei stau în sediul Fundației Kangaroo din Bogota. Apoi se întorc acasă pentru a rula propriile programe KMC.

(Juliana Gomez / Mozaic)

Multe dintre acestea au mare succes. În Malawi, care are cea mai mare rată de nașteri premature din lume (181 de copii din 1.000), există acum un centru KMC în fiecare district. Pe parcursul celor zece ani până în 2015, numărul bebelușilor care au murit înainte de prima zi de naștere a scăzut de la 72 din 1.000 la 43. „Am observat o scădere semnificativă a mortalității”, spune Indira, moașă la Spitalul Central Zomba din sudul Malawi. „De asemenea, a ajutat la reducerea aglomerației în secție, deoarece bebelușii sunt îngrijiți acasă. Și a ajutat la reducerea costurilor, deoarece se economisește electricitatea deoarece mama este o sursă de căldură perfectă pentru copil.”

În Camerun, o țară în care Charpak a fost de multe ori înainte și înapoi, mortalitatea copiilor prematuri a scăzut cu aproximativ 30 la sută. Potrivit unei analize din 2016 a Cochrane, o rețea globală de cercetători, studiile KMC au descoperit că reduce mortalitatea la nou-născuții prematuri cu 33%. Organizația Mondială a Sănătății a estimat că KMC are potențialul de a salva până la 450.000 de vieți pe an.

Rezistența, totuși, a venit de unde te-ai putea aștepta mai puțin. Pentru unii profesioniști din domeniul sănătății, asistente și chiar pediatri, îmi spune Charpak, poate fi dificil să accepte că îngrijirea mamelor este mai bună decât orice pot oferi ei înșiși, mai ales dacă s-au luptat din greu pentru a aduce șiruri strălucitoare de incubatoare în spitalele lor. Există și ideea predominantă că lucrurile se fac mai bine în țările occidentalizate.

În timp ce ideea pentru KMC ar fi putut fi un produs de necesitate, Charpak și Villegas sunt acum blocați într-o luptă constantă pentru a convinge lumea că nu este doar opțiunea săracii. „Nu este o alternativă ieftină. Nu este ceva ce trebuie făcut doar în țările sărace”, spune Charpak. „Există un cost. Este o îngrijire neonatală adecvată, cu avantaje care sunt dovedite clinic.”

Fără îndoială, totuși, este mai ieftin. Costul estimat al îngrijirii neonatale pentru bebelușii prematuri în Statele Unite este de 3.000 până la 5.000 de dolari pe zi. În schimb, în țările cu venituri mici, un program KMC poate costa până la 4,60 USD pe zi.

* * *

Unul dintre primele vizitatoare la Bogotá a fost Susan Ludington de la Universitatea Case Western Reserve din Cleveland, Ohio. Ea a mers în vizită la Charpak în 1988, după ce a văzut un scurt videoclip cu KMC practicat în Bogotá.

„Am adus o echipă de cercetători și m-am mutat la Instituto Materno Infantil și am fost uluit de ceea ce am văzut”, spune Ludington. „Copiii erau atât de liniștiți și atât de calmi. Dormeau adânc și apoi se trezeau și sugeau cu vigoare. Bebelușii noștri prematuri erau supărați tot timpul și nu dormeau bine. Toți erau în incubatoare. Mamele au venit în vizită, dar cu siguranță nu le țineau în brațe. Am crezut că este cu adevărat impresionant. Am avut multe, multe întrebări.”

Ludington s-a întors acasă și a încercat să obțină un oarecare interes pentru a face cercetări despre KMC în SUA. „Am fost la 18 spitale diferite din zona LA. Toți m-au refuzat. Au spus că ar trebui să studiezi asta mai întâi despre maimuțe și de ce am vrea să punem un copil prematur pe sânul mirositor și transpirat al unei mame? Sau, copilul se va răci și atunci vom fi dați în judecată.

„Trebuie să vă amintiți că în Statele Unite, în anii 1970, mamele nici măcar nu aveau voie să intre în unitatea de terapie intensivă pentru a vedea un copil prematur până în a 21-a zi de viață. Până în 1988, când propun pielea pe piele, mamele au voie să intre, dar nu au voie să scoată bebelușii din incubator, doar pentru a pune o mână înăuntru pe coapsa bebelușului.”

În cele din urmă, Ludington a găsit sprijin de la șeful de neonatologie de la Spitalul presbiterian de la Hollywood. El a fost de acord să o lase să facă un studiu – primul din S.U.A. „Am încercat să stabilim dacă este sigur și am găsit că da, este sigur, mai bine decât sigur”, spune Ludington. „Știm acum că cea mai bună protecție împotriva infecțiilor [pentru copil] este să fie colonizat de bacteriile mamei sale. De asemenea, știm că cel mai bun lucru pentru dezvoltarea creierului său este piele-la-piele, cel mai bun mod de a menține nivelul zahărului din sânge, astfel încât să nu devină hiperglicemic, este piele-la-piele. Și ceea ce nu știam în 1988 era că există un întreg set de nervi pe pieptul bebelușului și pe pieptul mamei care sunt stimulați doar de contactul piele-la-piele, care trimit mesaje de oxitocină creierului copilului.

* * *

Conform hărții de pe peretele din birourile Fundației Kangaroo din Bogotá, acum există centre KMC în aproape 70 de țări din întreaga lume, inclusiv Australia, Spania și Franța. Această idee simplă, dar inteligentă, care a apărut pe fondul sărăciei stridente, se răspândește acum în cele mai bogate părți ale globului nostru. În anumite părți ale Scandinaviei, este oferit desigur. Spitalul Universitar de Copii din Uppsala, Suedia, conduce drumul și acum face față cu pielea cu mamele copiilor născuți la doar 25 de săptămâni.

„Am descoperit că bebelușii cangur erau mai puțin hiperactivi, mai puțin antisociali și chiar au câștigat salarii mai mari.”

Deci, de ce nu ne-am abandonat cu toții incubatoarele pentru a prelua KMC? „Nu este atât de simplu”, spune Angela Huertas, consultant neonatolog la University College Hospital din Londra. „În Uppsala, mama este internată la spital de îndată ce copilul este internat. Acolo, au doi ani concediu de maternitate și un an de paternitate, așa că au sprijinul pentru a face asta. Chiar dacă am fi vrut cu disperare să facem KMC aici, în UCLH, nu am putea face asta. Nu avem infrastructura pentru ca mamele să rămână și nici personalul de îngrijire pentru sprijin. Familiile de aici sunt diferite de cele din Columbia sau Scandinavia. Oamenii trebuie să muncească și cine va avea grijă de ceilalți copii ai lor? Nu sunt doar dorințele părintelui sau nevoile copilului, trebuie să ai voință politică de a face schimbări atât de mari.”

De asemenea, există momente în care Huertas crede că bebelușii sunt de fapt mai bine în incubatoare. „Copiii foarte prematuri au pielea atât de subțire încât este aproape transparentă – le poți vedea venele prin ea”, spune ea. „Acești copii sunt în mod clar mai bine într-un incubator, deoarece au nevoie de un mediu umed până când pielea lor se poate îngroșa.”

Ea crede că trebuie să găsim un echilibru. „Există multe unități de nou-născuți în Londra care nu permit părinților să treacă mai mult de o oră pe zi”, spune ea. „Spun că este timpul liniștit și îi trimit pe părinți, astfel încât copiii să fie îngrijiți de asistente. Sunt foarte multe lucruri pe care le putem face în privința asta.”

* * *

În noiembrie anul trecut, un grup care includea Charpak, Villegas și Ludington s-a reunit pentru o întâlnire la Trieste, Italia. A fost un moment seminal, care a marcat cea de-a 20-a aniversare a primei întâlniri globale KMC – acum cu un grup mult mai mare și vocal. Charpak și Villegas au dezvăluit cel mai ambițios studiu de până acum despre KMC. Au decis să vadă dacă pot urmări cele 716 familii care au luat parte la studiul original al lui Charpak din 1994 și să măsoare efectele KMC la 20 de ani pentru a vedea dacă vreunul dintre beneficii persistă. Au lansat o căutare la nivel național, făcând publicitate la radio, la TV și în presă pentru a găsi mamele cangur originale. Patru sute patruzeci și unu dintre ei au venit în față.

Una dintre primele care s-au oferit voluntar a fost Carmela Torres. Se pare că la șapte ani după ce l-a născut pe Julian, ea avusese un al treilea copil prematur. Acesta, pe nume Pablo, s-a născut la 33 de săptămâni și cântărea 1.600 de grame – chiar mai puțin decât frații săi. Torres și-a amintit bine de Charpak de la nașterea lui Julian. „Ea l-a tratat ca pe o familie. Când trebuia să se întoarcă la spital cu o infecție a cordonului ombilical, intram devreme în fiecare dimineață și la ultimul lucru seara să fac îngrijirea cangurului. Dacă aș întârzia vreodată, aș descoperi că doctorul Charpak îl ridicase pe Julian și îl căra ea însăși în poziție de cangur. A face KMC a doua rundă a fost complet diferit. Eram încrezător. Știam exact ce fac. Pablo s-a îngrășat mult mai repede decât Julian.”

Așa că Julian, acum în vârstă de 22 de ani, împreună cu toți acești copii cangur originali, a fost supus unei serii de verificări riguroase, inclusiv RMN, neuroimagistică, teste de sânge, teste psihosociale. și evaluări fizice. Fiecare a fost măsurat pentru stima de sine, depresie, hiperactivitate, agresivitate și multe altele. La fel au fost și bebelușii adulți din grupul de control inițial, care primiseră îngrijire tradițională. Rezultatele complete au fost publicate în Pediatrie jurnal la sfârșitul anului trecut.

„Descoperirile sunt inovatoare”, spune Villegas. „Am descoperit că bebelușii cangur erau mai puțin hiperactivi, mai puțin antisociali și chiar au câștigat salarii mai mari. Acest lucru este deosebit de semnificativ deoarece aceștia erau bebeluși care erau cei mai fragili de la început și care proveneau dintr-un mediu socio-economic inferior. De asemenea, am descoperit că dacă tatăl a ajutat la purtarea copilului, 20 de ani mai târziu există o legătură de familie mai puternică și mai puțină separare. Rezultatele arată că dacă iei o mamă, indiferent de mediul ei economic, și îi oferi instrumentele și educația de care are nevoie pentru a-și îngriji propriul copil, va avea aceleași rezultate ca și cum ar fi dintr-un statut economic superior. Este o modalitate de a scurta decalajul dintre statutul social și cel educațional. Acesta este motivul pentru care spunem cu grija cangur, combatem inegalitatea. Nu doar salvăm vieți, ci schimbăm vieți.”

Acest articol apare prin amabilitatea lui Mosaic.

SUA au primit 12.486 de refugiați sirieni în 2016, o mică parte din cele 11 milioane de sirieni care și-au părăsit casele de la începutul războiului de acolo în 2011. Acum, odată cu semnarea ordinului executiv al președintelui Trump, acest număr va fi adus la zero… pe termen nelimitat.

Aceasta înseamnă că SUA exclud efectiv un grup de oameni care suferă de una dintre cele mai grave crize umanitare și de sănătate publică din memoria recentă. Sirienii trăiesc în condiții medievale, contractând boli care au fost eliminate cu mult timp în urmă prin vaccinare, precum poliomielita. Chiar și afecțiunile foarte tratabile, cum ar fi diabetul, nu sunt controlate, deoarece guvernul sirian și aliații săi au vizat și ucis în mod sistematic aproape 700 de medici sirieni, potrivit Physicians for Human Rights.

Cele cinci milioane de sirieni care au reușit să fugă sunt în mare parte blocați în tabere de refugiați din țările sărace vecine, cum ar fi Iordania și Liban, unde îngrijirea medicală este, de asemenea, rară.

După cum a spus Medicii fără Frontiere într-o declarație sâmbătă, „Ordinul executiv al președintelui va ține efectiv oamenii prinși în zonele de război, punându-le în mod direct viața în pericol”.

Pentru o privire mai atentă asupra crizei și asupra modului în care ordinul lui Trump o va afecta, am vorbit cu Jason Cone, directorul executiv al Doctors Without Borders—S.U.A. Organizația a înființat clinici în taberele de refugiați și, în ciuda amenințării cu bombardamentele și răpirile, spitale clandestine chiar în Siria. Urmează o transcriere editată a conversației noastre.

Olga Khazan: Care este situația atât pentru sirienii strămutați din interior, cât și din exterior, în ceea ce privește capacitatea lor de a obține servicii medicale?

Jason Cone: Avem cinci milioane de refugiați sirieni în regiune. Un număr aproximativ echivalent sunt strămutați intern în țară. Pentru cei blocați încă în țară, întregul lor sistem de sănătate a fost devastat. În cei șase ani de război, sistemul de sănătate a fost vizat, medicii au fost uciși și torturați, spitalele au fost bombardate sistematic pe tot parcursul războiului. Au mai rămas puțini medici, aproape că au mai rămas. Accesul la asistență medicală a fost în general devastat.

Dacă te uiți la sirienii care au fost nevoiți să fugă din țară, un loc precum Libanul, unul din patru oameni din Liban sunt acum un refugiat sirian. Sistemul de sănătate nu poate face față acestui lucru. De aceea, organizația mea și alții au fost cardiline prezentare nevoiți să deschidă programe medicale în diferite părți ale țării. Fie că este vorba despre femeile să aibă o naștere în siguranță, fie că este vorba de cineva care trebuie să reia tratamentul pentru diabet. Avem și spitale în Iordania, unde una din 10 persoane sunt refugiați sirieni. Am deschis o clinică pentru boli cronice, deoarece mulți pacienți pe care îi vedem suferă de complicații din cauza negestionării adecvate a bolilor cronice. Au pierdut accesul la rețetele lor normale când au fost nevoiți să fugă din țară.

Toate acestea pun o presiune enormă asupra sistemelor de sănătate din țările care au găzduit oameni. Și apoi sunt rănile cauzate de război, pentru care mulți oameni au nevoie de intervenții chirurgicale reconstructive extinse dacă supraviețuiesc. Avem un centru de traumă în Iordania și un centru de chirurgie reconstructivă în Amman, iar acele programe rulează la capacitate de masă. Este într-adevăr o picătură în ocean în ceea ce privește nevoia de oameni care au răni provocate de explozie, leziuni ale feței, arsuri. Conducem un spital în Idlib, în interiorul Siriei, este un spital de urgență. Are 150 de cazuri de urgență pe săptămână, iar 50% dintre acestea sunt arsuri. Acești oameni au nevoie de grefe de piele, au nevoie de dezintoxicare dacă le ard mâinile.

Khazan: Ce se întâmplă dacă am diabet și sunt în Siria chiar acum?

Con: Accesul este incredibil de limitat. Chiar dacă ai ieșit, va fi o provocare. Și gestionarea diabetului, asta este, de asemenea, mult despre stilul tău de viață în ceea ce privește dieta. Dacă sunteți într-un refugiat, nu aveți acces la genul de dietă variată și sănătoasă pentru a gestiona așa ceva.

„Oamenilor ar trebui să li se permită să fugă și să caute adăpost.”

Khazan: Mi se pare că SUA nu primiseră deja foarte mulți refugiați sirieni, chiar înainte de acest ordin executiv.

Cone: Canada a primit mult mai mulți refugiați sirieni decât Statele Unite. Oamenilor le ia unul până la doi ani pentru a trece prin procesul de screening [SUA]. Asta vorbește despre natura îndoielnică a ordinului executiv – sistemul este destul de robust și deja foarte riguros în ceea ce privește verificarea oamenilor înainte ca aceștia să treacă și să fie relocați.

Nu este chiar același lucru cu ceea ce s-a întâmplat cu Cuba și sfârșitul războiului din Vietnam, [în măsura în care SUA au primit o mulțime de refugiați]. Acceptarea oamenilor nu este proporțională cu amploarea crizei. Care este numărul potrivit? E greu de spus. Cu siguranță nu a fost suficient înainte și cu siguranță nu este acum.

Marea majoritate a refugiaților din întreaga lume sunt găzduiți de țările vecine, iar acestea sunt unele dintre țările mai sărace din lume. Aceștia poartă cu adevărat responsabilitatea crizei globale a strămutărilor forțate. Ideea că țările mai bogate sau națiunile occidentale sunt cele care au grijă de toată lumea, pur și simplu nu este deloc așa.